Mântuitorul
Dunei-Recenzie
„Mântuitorul Dunei”de Frank Herbert este un roman
scris în 1969, care a fost publicat 4 ani mai târziu față de „Dune”,și
reprezintă a doua carte în seria ce poartă același nume. Acțiunea sa este
plasată 12 ani mai târziu, îi implică tot pe membrii familiei Atreides, cititorii
fiind deja familiarizați cu acest univers al SF-ului, ce gravitează în jurul
planetei deșertice Arrakis, al evenimentelor petrecute pe aceasta cu mai mult
de un deceniu în urmă, și cu conceptul de melanj.
Această carte ne prezintă consecințele venite
odată cu obținerea unei puteri atât de masive, pe care Paul a câpătat-o prin înfrângerea
împăratului Padishah. Dacă prima carte a înfățișat evoluția protagonistului, atingându-și
scopul de a-și răzbuna tatăl și de a obtine puterea ce i se cuvenea, cea de a
doua, ne prezintă cum acesta încearcă să mențină această putere dobândită, în
timp ce se confruntă și cu povara capacității sale de preștiință, și cu
venerația primita de la adepții săi, care au început un jihad în numele lui, ce
a făcut ravagii în întregul Univers.
Conflictul debutează cu o conspirație împotriva
lui Paul, ce are la bază o alianța a celorlalte grupări influnte ale acestui
univers futuristic, Benne Geserit, Ghilda Spațială și Benne Tleilaxu, o specie
nou introdusă ce prezintă oameni care au capacitatea de a lua orice înfățișare
doresc. În plus, pe lângă această abilitate, faptul că motivația intențiilor
lor nu este foarte bine cunoscută și că tehnologia utilizată de aceștia este la
limita încălcării anumitor reguli, nu le aduce o reputație forte bună.
Situația nu se prezintă foarte bine pentru Paul,
ce a fost înainte portretizat ca un adolescent curajos care trecea peste orice
provocare i se ivea în cale, acum fiind conturat ca un bărbat copleșit de
presiunea îndatoririlor venite odata cu puterea. Acest lucru se poate datora lipsei
de determinare absolută venită odata cu moartea tatălui său și cu dorința de a-l
răzbuna cu orice preț, ce l-a mânat pe parcursul primei cărți. Ideea lui
Herbert de a-și ridica in slăvi protagonistul, Paul fiind aproape invincibil la
început, ca apoi să facă exact contrariul, este una ingenioasă ce aduce complexitate
atât poveștii cât și personajului, făcându-l să pară mai uman, crescându-i
credibilitatea.
Deasemenea, tonalitatea și ritmul cărții sunt
schimbate, cea din urmă fiind mai sobră și mai monotonă.Prima carte se bazează
pe diferitele conflicte externe, pe când aceasta pune mai mult accentul pe cele
interne.În „Dune” Paul trece prin mai multe evenimente semnificative, bogate în
acțiune, cu mai multă însemnătate, pentru evoluția sa, pe când în aceasta,
întâmplarile sunt mai mult privite dintr-un punct de vedere psihologic, reprezentând
ipoteze, ce au ca rol criticarea diferitelor aspecte religioase și economice
ale societății noastre. Maturitatea protagonistului este direct proporțională
cu evenimentele ce au loc pe parcursul cărții.
Totodată, prin intermediul acestui roman avem
șansa de a ne reîntoarce în universul „Dune”, ce continua să se extindă cu
fiecare pagina citită. Facem pentru prima dată cunostință cu conceptul de
„ghola” ce reprezintă o clonă creată de cei ce fac parte din Benne Tleilaxu, care
își poate recăpăta memoriile vieți anterioare, dacă trece printr-un eveniment
stresant la nivel psihic, astfel Duncan Idaho se reîntoarce printre cei vii. La
nivelul lui Irulan, soția lui Paul, și fata împăratului precedent, ucis de Paul,
se duce un conflict interior masiv, aceasta începând să aibă sentimente pentru
soțul ei, în timp ce este părtașă la conspirația împotriva acestuia și
frustrată din cauză că nu va fi ea cea care dă naștere urmașilor la tron, în favoarea
lui Chani. Ea reprezintă pur și simplu o victimă a circumstanțelor, idee care
pe mine m-a pus pe gânduri.
Nici de data aceasta nu mi se pare că relația
dintre Paul și persoana iubită, Chani, este dezvoltată în vreun fel, cititorul,
pur și simplu, trebuind să creadă în iubirea lor. Nu aș avea neapărat o problemă
cu asta, dacă nu s-ar baza pe acest concept anumite evenimente importante.
Spre deosebire de cartea ce a precedat-o, care
este o povestire de sine stătătoare, ce are un final grandios și satisfăcător, conclusiv
pentru întâmplările petrecute, „Mântuitorul Dunei„ nu reprezintă același tip de
roman, reieșind că există clar loc pentru o continuare. Datorită faptului că
accentul este pus pe conflictul interior al lui Paul, nu da impresia că
povestirea a avansat foarte mult, la sfârșit, pur și simplu rezolvându-se acest
conflict nou apărut la începutul acestui roman. Presupun că scopul acestei
cărți este, în special, extinderea orizontului acestui univers,ci nu avansarea
în cadrul firului narativ. Din aceasta cauză, am impresia că lasă în urmă această
idee de nerealizare, dar, cum am mai spus, sfarșitul dă de înteles că va mai
urma.
În concluzie, aceasta carte
mărește posibilitațile lumii fantastice creată de Frank Herbert, apărând noi
concepte și idei, ce pregătesc terenul pentru ce va urma în cartea a 3- a. Eu
consider că merită să revizitezi acest univers al viitorului, în special, dacă
esti fan al primului roman din saga „Dune”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu