HUNTERS OF DUNE-Recenzie carte
„Hunters of Dune” este prima dintre cele două cărți scrise
de Brian Herbert si Kevin J. Anderson pentru a finaliza saga „Dune”, povestea
originală scrisă de Frank Herbert.
Dezvăluirea de la sfârșitul cărții „Canonicatul Dunei” și
moartea autorului un an mai târziu au avut mult timp nevoie de o continuare și o
încheiere adecvată.
În anii ce au urmat fiul lui Herbert și Kevin J. Anderson,
au colaborat pentru a scrie propria lor serie de cărți ce se petrece în universul
Dune, care ar completa seria originală. Dar, înainte de asta, declară cei doi,
în timp ce căutau prin documentele lui Frank Herbert au descoperit un seif ce
conținea două „dischete” pe care se afla planul detaliat pentru viitoarea carte
„Dune-7”. După ce au decis că aceste informații trebuie relatate în două
romane, plus un volum suplimentar „The Road to Dune”, au scris alte șapte cărți,
mai apoi urmând în 2006 să fie publicat „Hunters of Dune”.
Acțiunea prezentată în acestă carte are loc 3 ani după ce
non-nava a evadat de pe planeta Canonicatului, la bordul acesteia aflându-se „ghola”-ul
Duncan Idaho, comandantul militar Miles Teg și membra Bene Gesserit-ului,
Sheena, ce are puterea de a controla viermii de nisip. Șapte dintre aceștia
sunt și ei pe navă.
Printre cei 150 de refugiați de la bordul navei se află
evreii salvați din ghiarele Onoratelor Matres și Maiestru Tleilaxu, Scytale, ce
deține o capsula „nullentropă” în care se află material genetic prin
intermediul căruia pot fi readuse la viață multe persolități importante
întâlnite de cititor pâna acum.
Avem parte de un nou concept, „Oracolul timpului”, ce este înfățișat
ca o prezență misterioasă foarte puternică ce, presupun că, va avea o
importanță mai mare în cartea ce urmează.
Acest roman prezintă eforturile lui Duncan de a fugi de cei
doi bătrâni care i se tot arătau în vise, acum văzându-i prin intermediul unei
abilități de „preștiință” pe care o dezvoltă, și cele ale Murbellei care, ca
nouă Maică Superioară ce a unit Bene Gesseritul și Onoratele Matres, încearcă
să-și apere poporul de „Inamic”.
Când am început să citesc „Hunters of Dune” nu știam exact
la ce să mă aștept, nefiind familiarizată cu modul de scriere al celor doi
autori. Prin urmare, dacă pe parcursul cărții au fost făcute referir la altele
scrise de cei doi nu am putut să le observ.
Cu toate astea, am fost mulțumită de faptul că nu am
remarcat o schimbare foarte mare în modul în care este scrisă cartea (în afară
de faptul că era în engleză, acestă carte neexistând în română).
Ce-i drept modul caracteristic al lui Frank Herbert ce ieșea
în evidență prin abundența monologurilor interioare cu tentă filosofică, nu a
fost la fel de prezent, dar per total tonul cărții a rămas la fel.
Având în vedere faptul că si capsula „nullentropă” își face
apariția în „Canonicatul Dunei” era evident că multe dintre vechile personaje
se vor întoarce. Pot spune că nu am văzut o schimbare majoră în personalitatea
acestora, cum nu am observat diferențe nici la nivelul lui Dunca, al Sheenei și
a lui Teg, unde ar fi fost mult mai ușor de remarcat, aceștia fiind în special
în centrul atenției. Odată cu recrearea lui Paul și a tuturor celorlați,
discrepanțele între personalități erau ușor de mascat datorită faptului că
aceștia sunt înfățișați la o vârstă mult mai fragedă decât cum i-am intâlnit în
cărțile precedente. Toate acestea fiind spuse, mi se pare că au exagerat cu
modul în care este construit Baronul Harkoneen. Este de aștepat să iasă în
evidență prin rautatea lui, și poate comportamentul să-i fie mai naiv decât al
lui ca adult, dar sunt anumite momente în care motivele răutății lui nu există,
această purtare fiind adesea ridicolă.
Am observat pe parcursul acestei cărți că cei doi autori au
tendința de a se repeta, și de a da explicații care nu sunt necesare în care
prezintă iar și iar anumite evenimente din cărțile trecute, dar având în vedere
că între acestă carte și cea de dinaintea ei sunt 21 de ani putem spune că este
acceptabil, poate chiar necesar pentru unii cititori. Din păcate am observat aceleași
repetiții și de la un capitol la altul, de la un dialog la altul, destul de
frecvent.
Un detaliu pe care autorii l-au omis este faptul că în
„Canonicatul Dunei ” este menționat că non-navele au propriul lor sistem de
navigare care nu necesită prestiință, lucru care este complet ignorat aici, o
mare parte din firul narativ bazându-se pe faptul că celor de la bordul
non-navei le lipsește această preștiință.
În continuare, această carte menține o notă de suspans,
cititorul punându-și în continuare întrebări în legatură cu„ Inamicul”, indicii
fiind presărate pe parcursul romanului, marea dezvăluire, care m-a luat de-a
dreptul prin surprindere, fiind prezentă la final.
Pentru 500 de pagini, nu pot spune că acțiunea a avansat
foarte mult, dar relația dintre personaje, da, pe când copiii „ghola” își refac
vechile relații, prietenia dintre Miles și Duncan se dezvoltă cosiderabil. Ajungem
să o cunoaștem mai bine și pe Sheena, accentul fiind pus până acum în special pe
puterile ei. Totodată se conturează și conexiunea dintre Murbella și fiicele
acesteia. Toate eceste relații vor da mai multă semnificație evenimentelor din
cartea următoare.
Cu toate micile inconveniente pe care le-am întâlnit,
această carte chiar mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam, și sunt destul de
sigură că orice fan al seriei va fi bucuros să se reîntoarcă în universul „Dune”.
Tot ce a adăugat acest volum poveștii am apreciat, iar finalul este de-a
dreptul spectaculos.
nota 4/5
Poate vrei să citești și:
Comentarii
Trimiteți un comentariu